Cine se joacă cu focul

Mișcarea „vestelor galbene” a fost întâmpinată cu perplexitate în spațiul mediatic occidental. Obișnuit să glorifice protestele de masă ca forma supremă de exprimare democratică, comentariatul mainstream s-a poziționat ezitant la adresa manifestațiilor împotriva uneia dintre redutele establishment-ului, administrația Macron, și în reacție la un demers cu pretinse motivații ecologiste derivate tocmai din agenda progresistă. O simplă comparație între tonalitățile relatărilor de presă relevă dubla măsură în raportarea la fenomene de natură similară pe criteriul orientării politice. De altfel, chiar media progresistă a cultivat mentalitățile a căror expresie o reprezintă și mișcările recente din Franța prin incitarea permanentă la revoltă împotriva normelor sociale și stimularea protestelor ca instrument de impunere a propriei agende. Prelungirea manifestațiilor dincolo de atingerea obiectivului principal reflectă apetitul ridicat pentru ieșirea în stradă indus de o filozofie a indignării diseminată în societățile occidentale de agitatori cu expunerea mediatică disproporționată.

Foto: Geoffroy van der Hasselt / AFP

Precum alte componente ale ideologiilor de stânga răspândite pe parcursul deceniilor recente în straturile profunde ale națiunilor vestice, revoluționarismul tinde să infesteze masele la inițiativa unei elite angrenate în subminarea convențiilor sociale și demolarea instituțiilor tradiționale. Transferată publicului prin intermediul mediei progresiste, mentalitatea protestatară se exprimă adeseori sub forme violente, manifestațiile degenerând în confruntări de stradă încheiate cu bilanțuri interminabile de victime și pagube materiale. Chiar dacă furia „vestelor galbene” pare a se fi domolit pe fondul atentatului de la Strasbourg, incidentele din săptămânile precendente sunt reprezentative pentru impulsurile distructive ale protestatarilor atinși de morbul revoluționarismului. Traiectoria valului de proteste confirmă și de această dată, ca mereu în istorie, cu exemplul predilect întruchipat tocmai de Franța anilor 1793-1794, efectul de bumerang al mișcărilor revoluționare prin tendința de a se întoarce tocmai împotriva instigatorilor. Cine incendiază mințile oamenilor se arde.

Tot mediei progresiste îi revine și principala responsabilitate pentru confuzia din rândul manifestanților ce face imposibilă circumscrierea mișcării „vestelor galbene” la un curent ideologic. Diversitatea revendicărilor ajunge până la contradicții flagrante ce trădează deopotrivă motivațiile teribiliste și convingerile superficiale ale protestatarilor. Deloc întâmplător, manifestațiile au fost îmbrățișate de ambele partide asociate celor două extreme politice, atât La France Insoumise cât și Rassemblement National, furnizând o probă suplimentară pentru caracterul indefinit al unei mișcări lipsite de identitate. Tentativele de catalogare a protestelor ca ecou al curentului anti-establishment se lovesc de incoerența vocilor din stradă ce alternează între scandări anti-taxare și lozinci anti-capitaliste.

Pe de altă parte, din amalgamul revendicărilor nu par a se distinge tocmai subiectele majore ale scrutinelor care au zdruncinat establishment-ul occidental – cenzura discursului public sub pretextul corectitudinii politice, discriminarea pozitivă sau subvenționarea imigrației – și la care mainstream-ul a înțeles să reacționeze tipic prin instigarea mișcărilor de stradă împotriva unor regimuri alese democratic, vezi fenomenul transnațional al protestelor #resist. Prin urmare, mișcarea „vestelor galbene” se conturează mai degrabă ca un efect pervers al propagandei establishment-ului împotriva curentului responsabil de propulsarea unor administrații pe care le dezavuează și le preferă reduse la stadiul de anomalii irepetabile.