Cercul vicios al guvernării

Am urmărit evenimentele de vineri din Parlament fără niciun fel de emoţii. Nu doar din cauza şanselor reduse ca moţiunea să fie votată, ci, mai ales, pentru că partidele din opoziţie nu sunt capabile să producă un executiv mai bun.

Numele vehiculate de presă arată că PNL se pregăteşte să-şi recicleze candidaţii obişnuiţi pentru ocuparea portofoliilor de miniştri într-un viitor guvern cu componenţă majoritar liberală. Aproape în dreptul fiecăruia putem menţiona diverse eşecuri instituţionale, dar şi diferite afilieri partinice de-a lungul carierei politice. Nu ne puteam aştepta, deci, nici de această dată la o schimbare fundamentală în actul legislativ sau de guvernare, din moment ce alternanţa la putere n-ar fi însemnat decât o nouă „rotaţie a cadrelor”.

Incapacitatea partidelor de a-şi regenera corpul politic reprezintă, însă, doar o parte a problemei. Chiar şi atunci când am avut de-a face cu apariţii noi la nivelul executivului sau al legislativului, impresia lăsată a fost aproape fără excepţie dezolantă. Am văzut intelectuali publici în funcţii importante având o prestaţie cel puţin îndoielnică sau tineri cu studii la universităţi prestigioase depăşiţi complet de anvergura demnităţilor publice.

Suntem la capătul unui sfert de secol în care fenomene precum traseismul politic, corupţia transpartinică sau alianţele transideologice au estompat orice clivaje reale pe scena politică. Aceasta se prezintă tot mai mult ca o magmă indefinită ce reduce la aceeaşi stare orice persoană sau organizaţie cu care intră în contact. Problema este deci sistemică şi necesită o abordare mai complexă decât obişnuitele apeluri la înlocuirea clasei politice.

Deşi în ultimii 25 de ani s-au succedat mai multe generaţii la conducerea partidelor mari, nu putem vorbi şi despre o schimbare fundamentală în modul acestora de a face politică. În unele cazuri putem constata chiar un regres, oricât de puţin verosimil ni s-ar fi părut poate în urmă cu câţiva ani ca lideri tineri precum Victor Ponta să ajungă mai contestaţi decât predecesorii lor emanaţi din structurile regimului comunist.

Se pune de multe ori problema sistemului de promovare, însă, şi dacă privim spre nivelurile inferioare ale partidelor consacrate, vom identifica cu greu un potenţial real de creştere calitativă. Nici partidele noi nu reuşesc să mobilizeze acea masă critică necesară pentru a influenţa actul politic, fie că este vorba despre membri şi potenţiali candidaţi sau despre votanţi.

Nu întâmplător partidele şi Parlamentul se află la cele mai joase cote de încredere în cercetările sociologice din moment ce sunt percepute ca instituţiile cele mai reprezentative pentru actuala clasă politică. Partidele noi încearcă cu fiecare oportunitate să exploateze dezgustul publicului pentru structurile vechi, însă incapacitatea de a se prezenta ca o alternativă solidă le condamnă la eşec în competiţiile electorale.

Anticorupţia, obiectivul principal al reformelor din ultimii 10 ani, nu poate reprezenta şi o garanţie de performanţă pentru viitoarea clasă politică. Nu numai integritatea politicienilor ar trebui să ne preocupe, în sensul îngust al luptei împotriva corupţiei din instituţiile publice, ci şi capacitatea acestora de a articula o viziune coerentă despre actul legislativ sau cel de guvernare.

Este invocată adeseori profesionalizarea ca soluţie la deficitul de competenţă al clasei politice. Am văzut, totuşi, în repetate rânduri că şi prestaţiile tehnocraţilor pot lăsa de dorit, cu toate diplomele şi distincţiile universitare pe care le afişează în CV. Pregătirea academică nu reprezintă aşadar o condiţie suficientă, poate nici măcar obligatorie, pentru o creştere calitativă a actului politic.

Omul politic trebuie să dovedească şi alte calităţi decât cele întruchipate de către analişti sau consultanţi. Nu facultăţile de specialitate ar trebui să devină pepiniera prin excelenţă a viitoarei clase politice. Mai importante decât cunoştinţele tehnice de economie sau de ştiinţe juridice se dovedesc întotdeauna conduita morală, anvergura culturală sau experienţa managerială pentru o prestaţie onorabilă într-o funcţie publică.

Tot acest proces de profesionalizare a vieţii politice are şi efecte secundare care conduc la o degradare a standardelor de participare democratică. Tehnicizarea înstrăinează activitatea politică de cetăţeanul fără pregătire de specialitate şi descurajează implicarea acestuia în dezbaterea publică. Pe măsură ce viaţa politică va continua să evolueze în această direcţie, sfera participanţilor se va restrânge pentru a include doar categoria îngustă a tehnocraţilor din domeniile conexe.

Într-o lume ideală, politica ar trebui să atragă vârfuri ale societăţii, indiferent de domeniul de specialitate. Conducerea fiecărei comunităţi ar trebui să revină acelora dintre membrii săi care au demonstrat performanţă în plan profesional, stabilitate în cel familial sau responsabilitate civică. Sistemul actual nu numai că nu încurajează implicarea unor asemenea persoane, dar le şi respinge ca pe nişte corpuri străine, atunci când nu le converteşte la aceeaşi stare mizerabilă.

Cât despre ceea ce se prefigurează, creşterea gradului de complexitate nu va face decât să ridice un nou zid între clasa politică şi restul societăţii. Utopia tehnocratică reprezintă coşmarul şi nu visul frumos al unui viitor în care dictatura se va ascunde în spatele ingineriei sociale şi al manipulării pseudo-ştiinţifice. Noua elită se va forma sub auspiciile unui sistem al formelor goale de conţinut, în care omul politic incompetent şi corupt al ultimelor decenii va fi înlocuit de oportunistul cu şcoală progresistă.