Câteva gânduri despre proteste

Protestele de masă au devenit treptat şi în România un fenomen social cu implicaţii decisive asupra evoluţiilor politice. Ultimii ani au consemnat cel puţin trei astfel de momente în care câteva zeci de mii de persoane şi-au exprimat nemulţumirile în stradă la adresa anumitor aspecte ale politicii guvernamentale.

Contestările s-au extins de fiecare dată la clasa politică în ansamblu, determinând evoluţii puţin probabile într-un context normal, precum abandonarea unor proiecte în privinţa cărora exista un larg consens politic sau chiar destrămarea unor majorităţi parlamentare şi căderea guvernelor susţinute de acestea.

Contrar afirmaţiilor anumitor comentatori, protestele de masă reprezintă un simptom al crizei pe care o traversează un sistem democratic, depăşind cadrul de activitate politică definit prin constituţie şi legi. Acestea apar atunci când o parte importantă a publicului îşi pierde încrederea în funcţionalitatea mecanismelor instituţionale şi recurge la manifestaţii de stradă pentru a-şi impune voinţa asupra reprezentanţilor statului.

Deficitul de reprezentativitate al clasei politice dintr-un anumit moment reprezintă o posibilă cauză a acestui fenomen. O alta poate fi percepţia de slăbiciune la adresa instituţiilor publice, considerate incapabile să impună respectarea legii, să-şi desfăşoare eficient activitatea şi să îndeplinească aşteptările din societate.

Lista poate fi completată cu altele similare, dar cauzele indicate sunt suficiente pentru a concluziona că, potrivit condiţiilor care duc la apariţia acestora, protestele nu reprezintă o formă normală a vieţii democratice, din contră. Oamenii ies în stradă atunci când îşi pierd încrederea că politicienii care îi reprezintă şi instituţiile în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea sunt capabile să rezolve o problemă de interes public.

Mai mult, aceste manifestări determină aproape întotdeauna forţarea, dacă nu chiar încălcarea, mecanismelor democratice tradiţionale, prin intermediul cărora ar trebui, cel puţin teoretic, să fie soluţionate problemele. Astfel de pretenţii se dovedesc, însă, nerealiste în raport cu practica sistemelor democratice, din moment ce scopul mecanismelor reprezentative rezidă în organizarea conflictelor sociale.

Prin urmare, protestele de masă reprezintă o expresie a democraţiilor moderne care devoalează una dintre principalele slăbiciuni ale acestui tip de sistem politic, şi anume permanentizarea conflictului în societate.

O analiză completă a fenomenului trebuie să includă şi motivaţiile personale ale participanţilor, dincolo de resorturile revoluţionare care se manifestă mai degrabă la nivelul liderilor reali sau închipuiţi ai mişcărilor. Aşadar, putem vorbi despre satisfacţia pe care o oferă susţinerea unor cauze sociale, dar şi despre sentimentul de apartenenţă la comunitate, atât de problematic pentru societăţile individualiste secularizate.

Adeziunea la o organizaţie politică sau civică ce-şi desfăşoară activitatea în cadrul sistemului democratic presupune asumarea unor conflicte cu grupări rivale pe baza convingerilor ideologice sau a intereselor personale şi de grup. Participarea la protestele de masă implică, în schimb, solidarizarea în sprijinul acelei cauze susţinute de „stradă”, iar percepţia de coeziune a unei majorităţi largi din societate transferă conflictul în plan secund.

Sugestiv este şi modul de desfăşurare al acestora. Incidente între protestatari există, dar sunt mai degrabă marginale. Cele între protestatari şi forţele de ordine sunt mai frecvente, dar aproape întotdeauna cauzate de intervenţiile reprezentanţilor statului. Represiunea acestora este întâmpinată demonstrativ cu rezistenţa paşnică a manifestanţilor. Atitudinea dintre protestatari este una de familiaritate.

Senzaţia de comuniune pe care o trăiesc participanţii la protestele de masă poate fi interpretată şi ca un surogat pentru prezenţa în Biserică, cu siguranţă nu unul mântuitor, dar nici unul în mod obligatoriu nociv. Evaluările rigide la adresa celor care le frecventează, după reţeta conservatorismului de sorginte anglo-saxonă, denotă adeseori orbire ideologică şi comoditate intelectuală, manifestate sub forma unor condamnări in corpore care neglijează atât particularităţile fiecărui caz, cât şi motivaţiile profunde ale participanţilor.