Biserica, intelectualii şi comunicarea

Contestările la adresa Bisericii din contextul incidentului de la clubul Colectiv au dat naştere unor reacţii din interior referitoare la, printre altele, modul în care comunică Biserica, în urma cărora Patriarhia a decis înlocuirea purtătorului de cuvânt.

Surprinde, în primul rând, momentul ales pentru publicarea acestor reacţii. Orice specialist în comunicare ar fi descurajat astfel de critici din interiorul Bisericii într-un context în care se confruntă cu contestări din afară. Recomandările au venit, deci, de la persoane care ignoră până şi cele mai elementare reguli de comunicare, ceea ce ne obligă să punem în discuţie competenţa în domeniu a celor care le-au emis. Asta, bineînţeles, dacă intenţiile declarate sunt şi cele reale, şi anume de a proteja imaginea Bisericii.

Pot să subscriu la anumite obiecţii privind apariţiile publice ale Patriarhului sau ale altor reprezentanţi ai Bisericii, dar nu pot să nu remarc forma cu totul nepotrivită şi din păcate dăunătoare în care au fost prezentate publicului. Prin astfel de reacţii, apărute într-un moment cu totul inoportun, invocând probleme care depăsesc nivelul mediu de înţelegere în chestiuni teologice, rişti să încurajezi sau chiar să legitimezi în percepţia publică spiritul de frondă şi contestările ignorante de tipul celor întâlnite în „stradă”.

Cu alte cuvinte, contextul tensionat face ca, prin introducerea în dezbaterea publică a unor critici specializate care ţintesc în aceeaşi direcţie cu contestările din stradă şi care rămân în esenţa lor inaccesibile publicului larg, astfel de intervenţii să poată justifica, în înţelegerea superficială a protestatarilor anticlericali, pretenţii absurde precum aceea ca Patriarhul să „demisioneze”, încurajând un tip de raportare politică la reprezentanţii Bisericii şi îndeosebi percepţia de suprapunere a acesteia cu statul.

Unele reacţii lasă chiar impresia de detaşare faţă de Patriarhie şi de activitatea sa în spaţiul public, autorii încercând parcă să-şi decline responsabilitatea inerentă pentru modul în care arată şi comunică Biserica. Deşi se consideră membri ai acesteia şi nu uită să-şi menţioneze apartenenţa în debutul fiecărui articol, criticii evită să-şi asume orice culpă personală pentru neajunsurile care i se impută Bisericii, jonglând cu sensul spiritual şi cel instituţional al termenului după cum serveşte percepţiei pe care vor să o transmită cititorului.

Poate ar fi totuşi interesant să aflăm şi cum au încercat aceşti intelectuali să-şi susţină ideile în interiorul Bisericii înainte de a-şi face publice nemulţumirile personale, asta, bineînţeles, dacă au întreprins asemenea efoturi. Mă gândesc că un astfel de exerciţiu ar putea să mai risipească din suspiciunile cu privire la eventuale intenţii ascunse, iar odată cu acestea şi neîncrederea din rândul celor care adoptă o poziţie militantă de susţinere a Bisericii.

De asemenea, ar putea fi relevant pentru aprofundarea acestei dezbateri şi modul în care autorii se raportează la mişcarea ecumenică, în condiţiile în care unele dintre propunerile avansate par inspirate din practica denominaţiilor apusene.

Aduc în discuţie acest lucru pentru că o parte a criticilor îmbrăţişează o viziune care, dacă va fi adoptată de Patriarhie, şi într-o anumită măsură se face deja simţită, riscă să accentueze dimensiunea instituţională în dauna celei spirituale. Spre exemplu, pretenţia unor reacţii instituţionale la evenimentele de interes public provine dintr-o perspectivă catolicizantă, care este cu atât mai riscantă cu cât exemplele invocate în respectivele articole ar presupune chiar un anumit grad de angajare politică din partea Bisericii.

Din acest punct de vedere, până şi existenţa unei funcţii precum aceea de purtător de cuvânt în cadrul Bisericii s-ar putea dovedi inoportună. Poate că discuţiile ar trebui să plece de la justificarea unei asemenea poziţii în structura instituţională, şi nu de la cine ar fi mai potrivit să o ocupe.

Departe de mine pretenţia de a ţine lecţii de ecleziologie unor persoane cu distincţii academice în domeniu, dar pregătirea acestora teologică face cu atât mai bizară disonanţa anumitor propuneri în raport cu tradiţia ortodoxă. Există, însă, şi intelectuali creştini care nu au găsit de cuviinţă să reacţioneze în vreun fel la deriva anticlericală care a curprins „strada”. Cazul acestora este cu atât mai deplorabil cu cât unii au şi încurajat protestele din oportunism politic, trecând sub tăcere toate aceste derapaje regretabile.

Şi dacă tot se pune problema unor soluţii pentru îmbunătăţirea actului de comunicare al Bisericii, mai inspirată mi se pare încurajarea intervenţiilor personale din partea acelor membri care au demonstrat atât un nivel ridicat de cunoştinţe dogmatice şi de trăire duhovnicească, cât şi calităţi de buni comunicatori, având capacitatea să transmită învăţătura creştină pe înţelesul contemporanilor şi să-şi adapteze inspirat mesajele în funcţie de context. Astfel de persoane există şi sunt întâmpinate cu mult entuziasm în spaţiul public.

Poate ar fi benefic ca în general reprezentanţii Bisericii să-şi depăşească „zona de confort” şi să recurgă la canalele de comunicare accesibile, desigur cu excepţia acelora care pot să pericliteze integritatea mesajului sau imaginea comunicatorului şi a instituţiei. De asemenea, se impune pe mai departe susţinerea publicaţiilor şi a editurilor religioase care îndeplinesc anumite standarde, dar şi creşterea calitativă a canalelor mediatice ale Patriarhiei şi promovarea acestora pentru a câştiga mai multă expunere publică.