Anticorupţia. Controlul politic (I)

Campania împotriva corupţiei reprezintă de departe cea mai importantă temă din dezbaterea publică a ultimilor 10 ani. Pe măsură ce în vizorul procurorilor au intrat personaje asociate diferitelor zone de influenţă din politică sau din mediul de afaceri, opoziţia la adresa anchetelor anticorupţie a scăzut considerabil, atât în rândul elitelor cât şi al publicului larg. DNA şi ANI doboară record după record în sondajele de popularitate, în timp ce unele personalităţi, partide sau instituţii de presă şi-au schimbat radical poziţia începând cu ultimele luni ale lui 2014.

Vechiul front anticorupţie aproape că a încetat să mai existe, ocazionalele respingeri ale unor cereri înaintate de procurori Parlamentului reprezentând doar vagi ecouri ale ostilităţilor de până la finele anului trecut. Nu cred că poate fi găsit vreun termen de comparaţie între discursul lui Victor Ponta din 2012 şi cel de astăzi sau între intervenţiile lui Crin Antonescu şi cele ale urmaşei sale, Alina Gorghiu. Cum nu cred să existe termen de comparaţie nici între evenimentele din vara anului 2012 şi recentele încercări ale parlamentarilor de a mai tempera elanul parchetelor.

Parlamentari recunoscuţi în trecut drept opozanţi ai „luptei anticorupţie” se înghesuie astăzi să preia solicitările DNA cu un servilism cel puţin suspect. Mulţi analişti se grăbesc să pună schimbarea de atitudine pe seama noului locatar de la Cotroceni, însă nu atât venirea lui Klaus Iohannis, cât plecarea lui Traian Băsescu pare determinantă, în condiţiile asocierii anticorupţiei cu personalitatea fostului preşedinte.

Poate tocmai de aceea mutaţia mai surprinzătoare este chiar cea suferită de Traian Băsescu şi de aceia dintre colaboratorii săi care i-au rămas alături şi după expirarea celui de-al doilea mandat. Surprinzătoare pentru că fostul preşedinte şi apropiaţii săi din politică sau din anumite instituţii cheie sunt creditaţi aproape în unanimitate cu meritul de a fi decongestionat sistemul de justiţie. Astăzi, însă, sunt văzuţi şi ca principalii contestatari ai activităţii instituţiilor din justiţie.

Explicaţiile vehiculate cel mai adesea pentru această transformare invocă anchetarea de către DNA a unora dintre colaboratorii lui Traian Băsescu, alături de posibilitatea ca fostul preşedinte să se regăsească curând în aceeaşi situaţie. Alina Bica şi Horia Georgescu, două personaje cheie în procesul de reformă a justiţiei au intrat în arest preventiv pentru perioade îndelungate, alături de aliatul politic principal al fostului preşedinte, Elena Udrea, iar presa vehiculează tot mai des posibilitatea ca însuşi Traian Băsescu să ajungă în atenţia procurorilor în anumite dosare.

În aceste condiţii poate părea întemeiată opinia că fostul preşedinte a schimbat pur şi simplu tabăra pe măsură ce anchetele procurorilor s-au apropiat de zona sa de influenţă şi chiar de propria persoană. Însă susţinerea unei asemenea explicaţii implică şi necesitatea de a accepta existenţa unui control politic asupra sistemului de justiţie în perioada mandatelor fostului preşedinte.

Având în vedere că dinamizarea activităţii instituţiilor anticorupţie nu a fost precedată de vreo înlocuire la vârful acestora, ultimele numiri la conducerea parchetelor fiind rezultatul negocierilor dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta, concluzia care s-ar putea impune este că justiţia nu şi-ar fi schimbat decât patronul politic. De altfel, repoziţionarea bruscă a unor actori politici sau a unor instituţii de presă în raport cu anchetele de mare corupţie nu face decât să amplifice suspiciunile de acest tip.

Însă acuzaţiile lui Traian Băsescu nu pot fi descalificate cu atâta uşurinţă, invocând doar presupusele motivaţii personale. Cu siguranţă cauzate şi de anchetarea unor foşti colaboratori, cum de altfel şi recunoaşte implicit atunci când denunţă abuzurile la care ar fi fost supuşi aceştia, observaţiile sale sunt cel puţin parţial întemeiate. Acestea confirmă rezervele enunţate în trecut de critici oneşti ai fenomenului, îngrijoraţi de superficialitatea unor dosare care vizau oameni politici, de uşurinţa adoptării măsurilor de privare de libertate, dar şi de spectacolul mediatic care însoţeşte anumite anchete.

De aici şi până la a pretinde totuşi că justiţia ar mai fi la cheremul politicienilor este cale foarte lungă. Cei care susţin această ipoteză pierd din vedere echilibrul instituţional adus de reformele din ultimii 10 ani. Prin urmare, la întrebarea dacă se mai află sau nu justiţia sub control politic, răspunsul meu este nu. Anchetele şi condamnările din acest ultim deceniu confirmă că instituţiile din sistem se bucură de o independenţă reală.

Însă la întrebarea dacă justiţia participă sau nu la jocurile politice, răspunsul meu este categoric da. Nu justiţia în ansamblul ei, ci personaje importante din cadrul sistemului. Instituţiile din justiţie sunt mai puternice ca niciodată, iar cei care le conduc se pare că îşi exercită influenţa şi dincolo de sfera legală. Problema nu este deci la sistemul de justiţie în ansamblul lui şi poate nici atât la cadrul legal în care-şi desfăşoară activitatea, cât la integritatea şi la mentalitatea unora dintre magistraţi.

Cine curăţă justiţia de corupţi este întrebarea care n-a primit un răspuns convingător până astăzi. Aflată decenii întregi sub control politic, înainte şi după ’89, justiţia ar fi trebuit să treacă la rândul ei printr-un proces de asanare, în paralel cu reforma despre care se spune că ar impune-o clasei politice. Puţinele anchete care au vizat persoane din interiorul sistemului nu reprezintă însă nici pe departe o garanţie a integrităţii corpului magistraţilor. Cazurile recente în care au fost implicate personaje de la vârful unor instituţii importante, alături de suspiciunile vehiculate la adresa altor magistraţi cu funcţii cheie, reprezintă un argument în plus.

Convingerea unor formatori de opinie că lucrătorii din sistemul de justiţie se ţin departe de orice fel de jocuri politice nu poate să denote decât naivitate, atunci când la mijloc nu sunt alte interese sau chiar loialităţi instituţionale. Să ne gândim doar că magistraţii se află permanent în atenţia opiniei publice, oscilând între atacurile uneori violente ale adversarilor şi adulaţia necondiţionată a fanilor anticorupţiei. Cum am putea deci să ne închipuim că toată această activitate febrilă din spaţiul public pe tema justiţiei nu afectează în niciun fel anchetele procurorilor sau deciziile judecătorilor?

În condiţiile în care avem o clasă politică coruptă aproape în integralitate, reprezentând produsul unui sistem care condiţionează promovarea de apartenenţa la grupuri infracţionale, instituţiile anticorupţie au teoretic capacitatea să decidă alegeri, să schimbe primari, parlamentari sau miniştri şi chiar să faciliteze căderea unor guverne.

Să nu ne iluzionăm deci că această putere enormă nu a fost sau nu va mai fi speculată.