Alternativa Ted Cruz – între conspiraţionism islamofob şi neoconservatorism

În presa americană au apărut la sfârşitul săptămânii trecute câteva nume reprezentative din echipa de politică externă a candidatului Ted Cruz. Opţiunile celui de-al doilea mai bine poziţionat aspirant la învestitura republicană sunt cel puţin discutabile. Echipa de consilieri reprezintă o combinaţie dubioasă între naţionalişti conspiraţionişti şi islamofobi şi neoconservatori. Alternativa la Donald Trump se prefigurează, astfel, şi mai puţin frecventabilă. Perspectivele oricum pesimiste cu privire la politica externă americană după alegerile prezidenţiale devin şi mai îngrijorătoare în lumina revelaţiilor despre unul dintre favoriţii cursei pentru Casa Albă.

Ted Cruz s-a profilat din debutul alegerilor preliminare ca un contestatar la adresa establishment-ului. Nu era, însă, foarte clar până în acest moment care este alternativa reprezentată de senatorul american. S-a vorbit uneori despre fanatismul ideologic al candidatului republican, dar, mai ales, despre aspecte superficiale precum nivelul său scăzut de popularitate printre colegii din Washington. Lucrurile încep să devină mult mai clare după anunţarea echipei de consilieri pe politică externă, iar perspectivele care se conturează nu sunt deloc încurajatoare.

Cel mai controversat nume din lista consilierilor senatorului american este Frank Gaffney. Fost membru al administraţiei Reagan, fondatorul Center for Security Policy (CSP) este recunoscut ca principal promotor al teoriilor conspiraţioniste care susţin infiltrarea guvernului american de către agenţi ai Frăţiei Musulmane. Gaffney şi-a proferat acuzaţiile aberante la adresa unor oficiali americani precum secretarul de stat John Kerry, Huma Abedin, asistentă a lui Hilarry Clinton la Departamentul de Stat sau Suhail Khan, fost membru al administraţiei George W. Bush. O altă ţintă obişnuită a atacurilor sale este Grover Norquist, lider al Americans for Tax Justice şi membru al conducerii Center for the National Interest, organizaţie care publică prestigioasa revistă The National Interest. În absenţa oricăror dovezi pentru a-şi susţine afirmaţiile, Gaffney se prevalează în mod frecvent de originile acestora sau de înrudirea cu persoane de origine arabă, ceea ce reprezintă, în opinia consilierului, un motiv suficient pentru a-i suspecta de trădarea intereselor naţionale.

Colegii Frederick Fleitz şi Clare Lopez de la Center for Security Policy i se alătură în echipa candidatului republican. Derek Davison consemnează câteva dintre poziţiile controversate ale acestora. Cei doi împărtăşesc atât viziunea apocaliptică la adresa islamului cât şi teoriile conspiraţioniste ale şefului lor. Fleitz susţinea la un moment dat chiar existenţa unei conspiraţii în cadrul sistemului de securitate cu scopul de a muşamaliza dovezile cu privire la programul nuclear iranian, în timp ce Lopez relua teoriile despre islamiştii infiltraţi în administraţia americană. Acestora li se adaugă Andrew McCarthy, promotor la rândul său al unor teorii conspiraţioniste cu privire la originile lui Barack Obama sau participarea administraţiei sale la un complot stângisto-islamist menit să distrugă Statele Unite din interior.

(În urmă cu câţiva ani, am avut ocazia de a asista în Bucureşti la conferinţa unui promotor al unor astfel de teorii, Olavo de Carvalho, susţinută la IICCMER, condus pe atunci de Vladimir Tismăneanu. Opiniile filozofului de origine braziliană sunt promovate în România de platforma În linie dreaptă.)

Echipa lui Ted Cruz este completată de alte personaje controversate, de această dată asociate curentului neoconservator. Numele lui Elliott Abrams şi Michael Ledeen sunt alăturate unora dintre cele mai proaste decizii de politică externă ale administraţiilor americane din ultimele decenii. Prin prezenţa acestora se intenţiona, probabil, asigurarea unui echilibru în percepţia publică datorită asocierii cu establishment-ul republican, însă efectul nu poate fi decât contrar pentru observatorii atenţi ai scenei politice americane. Abrams şi Ledeen sunt susţinători ai unor teorii aproape la fel de dubioase, nu departe de conspiraţionismul colegilor din echipa lui Ted Cruz şi cu un potenţial poate chiar mai nociv din cauza influenţei extinse pe care o exercită curentul de la care se revendică.

Viziunile consilierilor care alcătuiesc echipa candidatului republican sunt mai compatibile decât poate părea la prima vedere. De altfel, biografiile acestora consemnează unele apropieri anterioare. Consilierii împărtăşesc credinţa în excepţionalismul american şi rolul conducător al Statelor Unite în lume, dar şi alarmismul cu privire la ameninţarea reprezentată de terorismul islamic. Preferinţa pentru soluţii militare la provocările mediului de securitate reprezintă o altă caracteristică comună. Intervenţionismul radical defineşte abordarea ambelor curente faţă de conflictele internaţionale. Coincidenţele devin evidente mai ales în politica din Orientul Mijlociu, însă anumite situaţii care decurg de aici sunt reprezentative şi pentru diferenţele dintre cele două grupuri.

Raportarea diferită la interesele naţionale determină uneori opţiuni contrare de politică externă. Neoconservatorii pun un accent special pe asigurările Statelor Unite faţă de partenerii strategici şi, în special, pe sprijinul financiar şi militar acordat statului israelian în Orientul Mijlociu. Naţionaliştii manifestă, în schimb, un anumit scepticism cu privire la angajamentele externe care riscă să devină o vulnerablitate pentru poziţia de forţă a Statelor Unite în plan internaţional. În cazul consilierilor lui Ted Cruz, reprezentativă este raportarea diferită la conflictul din Siria. Neocoservatorii şi-au exprimat preferinţa pentru o implicare militară extinsă, în timp ce naţionaliştii privesc cu oarecare rezerve propunerile de suplimentare a prezenţei în zonă.

Cele două curente împărtăşesc şi viziunea critică la adresa islamului, cu deosebirea că neoconservatorii îmbrăţişează varianta sa moderată. Optimismul cu privire la răspândirea democraţiei în regiune se bazează pe susţinerea curentelor percepute ca alternative la radicalismul islamic. Prin urmare, poziţiile acestora cu privire la politica americană în Orientul Mijlociu sunt ceva mai nuanţate. Neoconservatorii solicită sprijinirea mişcărilor de contestare la adresa regimurilor considerate ostile, vezi pledoaria pentru grupările rebele în războiul din Siria şi, în general, fenomenul primăverii arabe. Pe de altă parte, apropierea faţă de Israel îi subordonează intereselor sale în regiune. Raportarea neoconservatorilor la adresa regimurilor arabe este influenţată de relaţia celor din urmă cu statul israelian. Cel mai reprezentativ exemplu este ostilitatea permanentă faţă de Iran, exprimată în prezent prin denunţarea acordului nuclear negociat de administraţia Obama, o nouă speţă în care ajung să se suprapună cu naţionaliştii islamofobi.

Echipa consilierilor lui Ted Cruz întruchipează, probabil, cea mai nocivă combinaţie pe care dreapta americană putea să o producă. În măsura în care candidatul republican reprezintă o alternativă la establishment, aceasta este una deosebit de periculoasă din perspectiva politicii externe. O asemenea administraţie ar avea un potenţial exploziv pentru mediul internaţional de securitate. Senatorul texan a reuşit chiar contraperformanţa de a-l pune într-o lumină favorabilă pe rivalul Donald Trump într-un moment în care declarase cu inconştienţa obişnuită că principalul său consultant pe politică externă este el însuşi. Aşa se face că opţiunile electoratului de dreapta din Statele Unite pentru alegerile prezidenţiale de la sfârşitul anului au ajuns să se reducă la alegerea dintre un fanatic adept al unui amestec ideologic cu potenţial dezastruos şi un personaj politico-mediatic lipsit de orice consistenţă, oportunist şi complet incoerent.