Alarmă falsă

Numeroși comentatori încearcă să acrediteze ideea unei schimbări de paradigmă în politica externă americană odată cu învestirea noului președinte al Statelor Unite. Summit-ul NATO de la Bruxelles a reprezentat un prilej de resuscitare a acestor teorii după evoluțiile, mai degrabă, contrare din perioada anterioară. Declarațiile lui Donald Trump au părut să confirme presupusul izolaționism al administrației de la Casa Albă, în timp ce reacțiile disproporționate ale oficialilor germani, poate nu independente de contextul electoral intern, au alimentat speculațiile cu privire la o potențială ruptură între SUA și principalele state UE.

Potrivit comentariatului mainstream, unitatea blocului trans-atlantic ar fi amenințată de reorientarea diplomației americane în sensul prioritizării intereselor naționale în dauna angajamentelor internaționale. Însă o privire de ansamblu asupra prestației administrației Trump denotă, cel puțin deocamdată, un nivel ridicat de continuitate în raport cu predecesorii de la Casa Albă.

Participarea la summit-ul NATO a fost precedată de alocarea unor fonduri suplimentare pentru apărarea flancului estic al alianței și de vizitele președintelui SUA din Arabia Saudită și Israel cu obiectivul de a reconfirma angajamentele de securitate din Orientul Mijlociu. Este de așteptat ca SUA să rămână fidele intereselor statului evreu în regiune. De asemenea, parteneriatul cu națiunea sunnită a fost consolidat prin extinderea contractului de vânzare de armanent negociat de administrația Obama. În ciuda mesajelor controversate din campania electorală, singura diferență importantă față de politica predecesorului său în Orientul Mijlociu rămâne opoziția la acordul nuclear cu Iran, din fericire încă lipsită de consecințe, justificată tot din perspectiva dezavantajelor pentru cele două state partenere amintite.

Donald Trump a câștigat alegerile cu un discurs critic la adresa prestației administrațiilor precedente. Intervenția din Siria a reprezentat o primă abatere majoră a președintelui SUA de la mesajele din campanie. Deciziile ulterioare au confirmat tendița de conformare la consensul de politică externă al mainstream-ului polico-mediatic. De altfel, incoerența discursului său sugera fragilitatea convingerilor personale și absența unor fundamente ideologice pe baza cărora să poată fi dezvoltată o doctrină coerentă a administrației republicane. Oportunismul electoral și perspectiva mercantilă asupra relațiilor internaționale par să reprezinte, de fapt, criteriile determinante pentru politica externă americană sub Donald Trump, și nu o resuscitare a principiilor realiste, așa cum susțin eronat unii comentatori.

Președintele american pare preocupat, pe de o parte, să livreze din promisiunile de campanie, în limitele permise de un establishment ostil, pentru a-și conserva capitalul electoral. Pe de altă parte, insistența asupra componentei economice a relațiilor internaționale denotă intenția de a compensa lipsa de experiență prin recursul la un domeniu familiar. Donald Trump se raportează la tratatele internaționale ca la contracte comerciale, evaluându-le din perspectiva costurilor și beneficiilor pentru entitatea pe care o reprezintă.

Criticile sale la adresa NATO au vizat cu obstinație problema contribuțiilor insuficiente ale statelor membre. Majoritatea partenerilor de alianță amână atingerea obiectivului de a aloca 2% din buget apărării. Prin urmare, președintele american se simte îndreptățit să reclame cu regularitate nerespectarea angajamentelor din cadrul tratatului nord-atlantic și dependența aliaților de capabilitățile militare ale Statelor Unite. Sugestivă este și reacția sa la criticile cancelarului Merkel ulterioare summit-ului NATO de la Bruxelles. Președintele american a invocat, din nou, deficitul comercial în relația cu Germania și cheltuielile militare reduse ale statului aliat, după comentariile similare pe care le-ar fi făcut, potrivit presei, în contextul unor întâlniri informale cu lideri UE, dar și pe parcursul vizitei cancelarului Merkel la Washington.

Și totuși este puțin probabil ca degradarea relațiilor dintre administrația americană și cea germană să influenteze abordarea dosarelor cu implicații majore pentru relațiile internaționale. Așa cum argumentam anterior, administrația Trump nu pare decisă (și poate nici capabilă) să producă schimbarea așteptată de o secțiune consistentă a electoratului american. Diferențele față de predecesori, în măsura în care pot fi consemnate până în prezent, reprezintă, mai degrabă, consecința stilului idiosincratic de a face politică al lui Donald Trump decât rezultatul unui proces coordonat de redefinire a acțiunii Statelor Unite în plan internațional. Aceeași observație poate justifica și apropierea față de lideri controversați, în contrast cu relațiile tensionate cu anumiți omologi occidentali în compania cărora deficitul de experință devine un handicap insurmontabil prin abilitățile antreprenoriale.